Profesorul român, „un rege trist, rămas fără regat”. De ce și-au pierdut românii încrederea în dascăli: „Nimeni nu respectă sărăcia”

Aproape jumătate dintre români nu mai au încredere în profesori. Este rezultatul unui sondaj IRES, dat publicității la sfârșitul anului trecut, și care ne aduce în fața unei realități extrem de triste. Profesorii români și-au pierdut autoritatea pe care o aveau odată în fața elevilor, au pierdut și respectul părinților, și în general aprecierea întregii societăți. Școala în sine a devenit pentru mulți copii doar o formă fără fond. 

Românii nu mai au încredere în dascăli. Arhivă

Concret, potrivit sondajului IRES, 46% dintre românii care au participat la această cercetare au declarat că au o încredere puțină, foarte puțină sau nu au deloc încredere în cadrele didactice. Restul de 54% s-au declarat mulțumiți, însă acest procent este unul extrem de mic. Încrederea în profesori a crescut ușor față de 2023, când 52% dintre respondenți exprimau încredere multă sau foarte multă în aceștia și 48% – puțină, foarte puțină sau deloc. Dar procentul este în continuare inferior celui din 2022, când 59% dintre români aveau multă sau foarte multă încredere în profesori, iar restul – puțină sau deloc.

Dascăl: „Dacă nu te respectă statul român, cum s-o facă cei din jur? Nu e nici o virtute să fii sărac”

Aceste cifre nu mai miră pe nimeni, deși ar trebui să ne alarmeze de-a dreptul. Căci meseria de profesor nu mai e apreciată, iar dascălul este, de cele mai multe ori, desconsiderat. Motivele sunt multe, au precizat experții consultați de „Adevărul”, însă această tendință socială este dată în primul rând de modul în care însuși statul român îi tratează pe profesori. „Iar în momentul în care, în ultimii 20 de ani, meseria de profesor în sistemul preuniversitar a devenit atât de mizerabil plătită, în momentul în care însuși statul român nu mai dă doi bani pe tine, tu, ca dascăl, ce pretenții să ai la cei din jur?”, se întreabă, retoric, Bogdan Bucur, profesor universitar în cadrul SNSPA. 

Profesorii afișează o modestie care, nu numai că este observată imediat, dar ea este și aspru – dar pe nedrept – judecată. „Nu este  o virtute să fii sărac. Nu este o virtute să fii perdant al vieții. Nu este nimic glorios în faptul că te duci la școală, faci și tu o treabă mediocră, îți iei un salariu mediocru, cu care te târăști prin viață de pe-o zi pe alta. Ce poate fi spectaculos în chestia asta? Ce poate fi demn de admirat?”

Bogdan Bucur, sociolog și profesor universitar în cadrul SNSPA. Arhivă personală

Sistemul de Educație, infuzat cu o doză uriașă de mediocritate 

Profesorul Bucur mai punctează un aspect. Acesta consideră că ceea ce generează această stare de lucruri este și atragerea în sistem a unor oameni care nu au nici o șansă în alte domenii de activitate. „Oameni care sunt slab pregătiți și care intră în învățământ din lipsă de alte oportunități. Pentru că cei care sunt bine pregătiți își caută niște joburi pe măsură, bine plătite”.

Dascălul recunoaște că, nu de puține ori, i s-a întâmplat, interacționând cu persoane care sunt angajate în corporații, să descopere un imens potențial care ar fi putut fi direcționat către sistemul de educație. „Persoane care, de exemplu, aveau toate abilitățile de a fi excelenți dascăli de Limba română sau limbi străine, dar care nu au performat în această direcție. Din cauza salarizării, evident. De aceea, după părerea mea, educația trebuie ținută la un nivel de salarizare în zona superioară de salarizare din societate, astfel încât să atragi cei mai buni oameni. Apoi, trebuie să știi cum să-i păstrezi în sistem, să-i faci să-și dorească să rămână în zona publică, nu să migreze în zona privată”, mai spune prof. Bucur.  „Însă, pe de altă parte, toată lumea înțelege misiunea educației, toată lumea vrea o școală bună. Dar, dacă se poate, să nu plătească nimic pentru ea”. 

Specialistul consideră că o salarizare de secol XXI ar atrage studenții în sistem, iar calitatea actului educațional ar crește. „Altfel, ne vom trezi în continuare cu studenți de nota 5 sau 6 care ajung în învățământ și livrează copiilor o informație de nota 5 sau 6”.

Profesorul Bucur este de părere că oamenii respectă, în primul rând, meseriile cu statut special. „Îi respectă pe cei care se ocupă de dosare penale, de cătușe, de zona de inteligență, și mă refer aici la Servicii. Mă refer la instituțiile de forță. Iar forța este dată de capacitatea de a aresta, de a face dosare penale și de a informa. Forța nu este asociată cu capacitatea de a educa, de a civiliza, de a democratiza. Forța în România nu este asociată cu o bună educare a creierului, cu o bună civilizare a omului și a societății, cu o democratizare a acesteia”, mai punctează specialistul.

Daniela Claudia Orășanu, directoarea Colegiului Tehnic de Căi Ferate „Unirea” din Pașcani. Arhivă

Informația este putere. „Când nu mai ai informație, scade și respectul celor din jur”

Daniela Claudia Orășanu, directoarea Colegiului Tehnic de Căi Ferate „Unirea” din Pașcani, județul Iași, a precizat pentru „Adevărul” că profesorul era respectat atunci când el singur deținea toate informațiile. „Când te duceai la școală și profesorul îți punea cum e în lume și la geografie și la istorie și așa mai departe. Astăzi, informația e în telefon, la doar un click distanță. Informația nu mai este la profesor”. Dascălii și-au cam pierdut obiectul muncii – cei care nu țin pasul cu actualitatea, cu prezentul, cei care nu reușesc să se adapteze vremurilor. 

Acest lucru vine în contextul în care mulți profesori au rămas blocați în metode de predare și de evaluare învechite. „Acești oameni nu mai prezintă nici un interes pentru copii pentru că informația livrată nu mai ajunge la ei”, mai spune prof. Claudia Orășanu. Directoarea consideră că un profesor care a intrat în sala de clasă și se urcă pe un piedestal privindu-i pe copii de sus, cu superioritate, a pierdut din start lupta. „Culmea e că acest piedestal nu e doar la modul figurat, ci este și cât se poate de real. Sunt acele școli cu acele săli de clasă unde catedra este urcata pe o treaptă superioară zonei unde sunt amplasate băncile. O mică scenă pe care profesorul pășește cu încredere și care îi conferă acestuia – crede el – autoritate și respect. Dar copiii nu mai au reflexul de a privi în sus, ci în jos, în telefoane. Iar acea treaptă, în loc să-i confere dascălului autoritate, nu face altceva decât să mărească și mai mult distanța și așa colosală dintre el și elevii săi”.

Catalogul, arma supremă. „La mine e pâinea și cuțitul. La mine e puterea”

Claudia Orășanu ne-a mărturisit că, directoare de liceu fiind, a avut parte de una dintre cele mai dezamăgitoare experiențe în ceea ce privește implementarea catalogului digital care nu a fost văzut cu ochi buni de mulți profesori. Iar motivul, așa cum ne-am aștepta, nu este legat de dificultatea dascălilor de a opera cu această unealtă digitală. „În opinia multora, lipsa catalogului clasic, în format fizic știrbea mai ales din autoritatea profesorilor tineri. Catalogul fizic reprezenta ultima lor armă împotriva elevilor. Catalogul acela uriaș, cu pagini îngălbenite și coperți scorojite te diferențează de ceilalți pe principiul „catalogul e la mine, eu am pâinea și cuțitul”.